Facebook Twitter

L’ombra de l’eunuc

Jaume Cabré
Umbra eunucului

Şi-a petrecut după-masa-n Biblioteca Catalunyei, luptându-se cu conceptele de infrastructură şi suprastructură despre care proful de Istorie zicea că sunt depăşite, poveşti marxiste, şi materialismul istoric e o-nşelăciune a leninismului (şi toţi căutând în dicţionare leninism, istoric, materialism, cum, când eram plozi, căutam curvă sau boaşe şi nu găseam fiindcă pe vremea-aia foloseam Vox), dar despre care cel de Filosofie zicea că-s evident actuale şi ne-ajuta să distingem între perspectiva lui Marx şi-a lui Weber şi-aproape că te simţeai obligat să alegi o opţiune din cele două, căci trăiam nişte ani în care era interzisă nuanţa şi pedepsit dubiul şi cine nu e cu mine e împotriva mea şi ce departe era Noul Testament şi-obiceiul de a-l cita, deşi, pe vremea-aia, mă duceam, încă, duminicile la misă şi-ascundeam asta ca pe-un secret mic-burghez pe care-l ştia doar Bolós. Am luat cina în acelaşi bar Aribau, parcă foarte grăbit să fac rost de-un ulcer, şi-apoi mi-am plimbat încordarea pe Passeig de Gràcia şi-mi ziceam că, în ciuda fricii, Barcelona e un oraş frumos, cu felinare cum n-are Feixes, cu-atâţia oameni, adevărat, cam tăcuţi, dar oameni, şi poliţişti cu căşti care-mi aduceau aminte de Stanley, şi să pot să casc gura la afişele cu filmele de la Publi sau de la Savoy şi să-mi zic că mâine-o să-i spun lui Bolós poate venim şi noi. Şi de-aş fi fost animal sălbatic aş fi amuşinat frica, fiindcă Barcelona era aproape înţepenită sub un cearşaf de nesiguranţă şi teamă căci, de câteva săptămâni, năvăliserăm, studenţii, pe străzi şi Eixample, ziua, era virtual ocupat de tanchetele copoilor cenuşii, de caii copoilor cenuşii, de ura copoilor cenuşii* şi străzile erau un câmp de bătaie şi noaptea, mai rău, puteau să-ţi iasă-n faţă câţiva securişti din canal şi să te-ntrebe de acte, ce faci, unde te duci, de unde vii, sau dacă Marx sau Weber.

Şi s-a făcut douăsprezece şi Miquel a luat-o, conform indicaţiilor, spre pasajul Domingo. Da: în pasajul pustiu, chiar în mijloc, era o vespa hodorogită. A-ncercat cheia dată de Berta şi-a mers, şi eu tot mai uimit de capacitatea Bertei şi-o iubeam şi mai mult. Şi eu eram partizan şi ea iubita mea camuflată. Păcat că nu mă vede în acţiune. Sau poate mai bine.

Miquel Che Gensana a mers cu motocicleta până-n strada Valencia. Urmând instrucţiunile riguros, a cotit-o pe strada Urgell şi-a făcut o tură prin faţa staţiei de autobuz ca să-şi anunţe necunoscutul tovarăş că totul e-n ordine. La a doua tură, a-ncetinit. Pe scaunul din spate-a ţâşnit o umbră şi l-a prins de mijloc. A auzit vocea Bertei, iubirea mea, care-i şoptea că n-a putut Dani să vină; febră patruj de grade, bietul băiat; dar nu contează, o facem. Şi dacă inima-i ţâţâise de teamă că trebuie să facă pe curajosul, acum îi făcea bum, bam, bim, căci Berta-i încălzea urechea cu suflarea ei şi-l ţinea strâns de mijloc, ce mai putea cere zeilor. Şi Berta, de parcă şi-ar fi dat seama, şi-a lăsat delicios, delicat, capul pe umărul lui Che Gensana care conducea-ntr-o stare de beţie de fericire pe strada Mallorca şi-ajungând la Passeig de Gràcia ea a zis pe urmă luăm o bere la Drugstore şi el a dat din cap că da şi voia acum să fie deja pe urmă. A luat-o pe Pau Claris în jos şi, cum nu era circulaţie, s-au trezit una-două în faţa poliţiei din Via Laietana. Şi, ca să fie mai tulburător, sistemul automat de semaforizare al Primăriei oraşului Barcelona a decis că-n clipa-aia semaforul din faţa poliţiei să fie roşu şi s-au oprit la zece paşi de curcanul de gardă care, mitraliera-n mână, s-a uitat bănuitor la ei. Cât Miquel îşi zicea c-acum îşi dă sufletul, a auzit râsul stins al Bertei care şoptea, na, japiţa dracului, şi lui i-au trecut prin cap două lucruri: primul, că Berta partizan are gură spurcată; şi doi, că-i umilitor, fata-asta n-are niciodată frică. Şi ea a venit lângă el pe şa şi l-a-mbrăţişat, parc-ar fi fost doi îndrăgostiţi, şi-n clipa-aia poliţistul cu mitraliera nu i-a mai luat în seamă. Şi Miquel acum clar o să-şi dea sufletul, dar de-mbrăţişare. Verde. E verde, drace, Miquel!

Pe la Catedrală îi era deja dor de-mbrăţişare. Dar ea era pusă pe luptă, parcă nu doar n-avea frică, dar nici inimă, şi-i zicea o să trebuiască să mergem separat. Şi el, oh, nu, de ce? Şi ea, fiindcă suntem singuri şi trebuie să ne mişcăm repede; e mai periculos, dar nu contează. Au ajuns la tăcuta piaţă Sant Jaume într-un monumental tărăboi de motocicletă. Au intrat pe strada Ferran. Parchează-aici, a zis când au ajuns la Avinyó. Când s-a aşternut liniştea iar, Miquel avea impresia că de după un felinar apare-o maşină de poteră şi Bertei i s-a părut la fel fiindcă-a zis cred că trebuia să lăsăm mai încolo motocicleta. Şi Miquel a gemut şi-acum?, şi ea a râs şi i-a dat una-n spate cât i-ntindea o pungă şi zicea glumesc, drace, noaptea potera doarme.

Şi-au împărţit treaba: ea o s-o ia spre vechiul Palat al Generalităţii şi el spre Primărie. Cum n-aveau acoperire, trebuia lucrat bine, dar repede. Fără nervi, dar nu lălăit. Şi el s-a gândit sinucidere, idiotule, cin’ te-a pus să… Dar Berta, cu degetu-n sus, avertiza pentru ultima oară, dac-auzi vreun zgomot, o iei la fugă şi uiţi de motocicletă. Poate cel mai bine-nţeleasă instrucţiune. Peste cinci minute, aici. Şi s-a topit pe-o străduţă întunecată, pe nesimţite. Miquel s-a uitat perplex la spray. Un minut jumătate nici nu m-am mişcat. S-a gândit la Berta, a admirat-o mai mult şi-a reacţionat; a luat-o din loc în goană, goană, pân-a dat de zidul lateral al Primăriei. S-a uitat în dreapta şi-n stânga. Curcanii-ar trebui să fie doar la intrarea principală. Or face ture? Or avea vârâţi în ziduri spioni? Ce să ştie el, pur kamikaze! Două minute şi jumătate şi treaba aştepta şi eu incapabil de reacţie. Şi-a-nchipuit-o pe Berta cum scrie cu scrisul ei perfect, cu limba scoasă, fată conştiincioasă, cum ar trebălui prin casă. A dat din cap să alunge imaginea. Trei minute şi arsesem gazul. S-a chinuit să-şi aducă-aminte prima frază, legată de revendicarea amnistiei. A scos capacul spray-ului care-a căzut c-un poc-poc-poc vesel şi el voia să intre-n pământ căci mii de poliţai îşi dădeau drumul cu paraşutele şi trăgeau cu mitralierele; nu, nimeni. A luat capacul de jos şi când a-nceput să mânjească istoricul zid cu vopseaua libertăţii, i-a revenit energia. Acum da, era un erou. Întâi t, apoi e. Încet, dar energic. A terminat rapid. S-a uitat la ceas, mamăăă, cred că Berta-i de ore pe motocicletă. În apropiere un clopot îl acuza chiar în clipa în care da de veste că e unu şi el a fugit, fără să-i mulţumească de informaţie, spre motocicletă, spre Berta. Pe-un zid al Primăriei franchiste din Barcelona sta pentru toţi la vedere, până când s-a hotărât stăpânirea să-l şteargă, un TE IUBESC ţâşnit din adâncul inimii mele înspăimântate. A fost o sinceră şi inutilă declaraţie clandestină de dragoste.

Traduit par Jana Balacciu Matei
Jaume Cabré, Umbra eunucului. Bucureşti, Editura Meronia, 2004.
Jaume Cabré, 2004, ILC. Foto: Tanit Plana
Recherche d’auteurs
A-B-C-D - E-F-G - H - I
J - K - L - M - N - O - P - Q - R
S-T-U-V-W-X-Y-Z
Traductions de la littérature catalane
Ici, vous trouvez d’autres pages web sur la littérature catalane:
Prosa
Avec le soutien de: