Facebook Twitter

Tirant lo Blanc

Joanot Martorell
Tirante el blanco

Cum s-a intemeiat Ordinul Jartierei

— Trecuse un an şi o zi, iar serbările cele strălucite se încheiaseră, cînd regele Angliei a dat de veste oaspeţilor de orice rang că-i ruga să binevoiască a mai zăbovi cîteva zile, deoarece voia să aducă la cunoştinţa tuturor noua frăţie pe care o întemeiase de curînd, alcătuită din douăzeci şi şase de cavaleri aleşi dintre cei mai destoinici. Şi află domnia-ta că temeiul şi începutul acestei frăţii, aşa cum am auzit eu şi aceşti cavaleri chiar din gura regelui, a fost următorul.
Întro-o zi de sărbătoare, petrecere şi dănţuială, regele se trăsese într-un capăt al sălii ca să se odihnească, iar regina în celălalt, împreună cu jupînesele ei, pe cînd cavalerii dănţuiau cu doamnele de la curte. Şi iată că în toiul dansului, una din jupîniţe, ajunsă cu cavalerul ei în apropierea regelui, şi-a pierdut la o învîrtitură cordeluţa care-i ţinea ciorapul, iar cavalerii din preajma regelui au văzut-o cînd a căzut (cei atunci de faţă zic că era de la piciorul stîng şi făcută dintr-o panglică de mătase). Jupîniţa asta se numea Madreselva, dar să nu crezi domnia-ta că era mai frumoasă decît altele, ori mai mîndră la înfăţişare; era doar întrucîtva plăcută la chip, dar mai cu seamă sprinţară la dans şi la vorbă şi cînta din gură destul de bine. Dar ca dînsa s-ar mai găsi cu sutele, dacă nu chiar mai chipeşe şi mai nurlii; însă gusturili şi dorinţele bărbaţilor sînt foarte felurite. Atunci un cavaler dintre cei aflaţi in preajma regelui i-a zis:
— Madreselva, vezi că ţi-ai pierdut armura de la picior, şi pare-mi-se că ai un paj neîndemînatic, care nu s-a priceput să ţi-o prindă!
Niţelus ruşinată, ea s-a oprit din dans ca să-şi culeagă cordeluţa; dar alt cavaler, mai iute de mînă, i-a luat-o înainte. Dacă a văzut aşa, regele l-a chemat şi i-a spus să i-o lege lui pesti ciorap, pe piciorul stîng, sub genunchi. Şi a purtat regele panglica aceea mai bine de patru luni, iar regina n-a zis nimic. Cu cît era gătit mai frumos, cu atit şi-o punea mai bucuros, purtînd-o în văzul lumii, şi nimeni nu îndrăznea să cîrtească. Pînă cînd, într-o bună zi, un slujitor dintre cei mai iubiţi de rege, socotind că povestea se lungea cam mult, i-a spus între patru ochi:
— Stăpîne, dacă ai şti măria-ta ce ştiu eu, şi cîrtelile cu care umblă toţi străinii, supuşii măriei-tale, regina şi cinstitele doamne!
— Cum aşa? s-a mirat regele. Să-mi spui pricina numaidecît!
— Află, măria-ta, că se minunează cu toţii de hatîrul nemaipomenit pe care ai binevoit să i-l faci unei biete fete de neam mărunt şi nu tocmai preţuită de celelalte, purtîndu-i gajul atîta vreme în văzul lumii. Să fi fost ea regină sau împărăteasă, şi tot era hatîrul prea mare. Cum adică, n-a găsit oare înălţimea-ta în tot regatul o fată de rang mai înalt, mai aleasă în frumusete, port şi înţelepciune şi mai împodobită de daruri? Căci mîna regilor este lungă şi ajunge pînă unde doreşte.
Regele a zis:
— De asta se pling regina, oaspeţii străini şi supuşii mei? Şi a rostit în franceză: honni soit qui mal y pense! Iată, mă jur pe Dumnezeu că din întîmplarea asta voi face temeiul unui ordin cavalaresc, de care să se pomenească cît o fi lumea!
Apoi l-a pus îndată să-i scoată cordeluţa, căci i se făcuse lehamite de atîta supărare, deşi n-a arărat-o pe faţă.
Cind s-au sfîrşit serbările, după cum îţi spuneam domniei-tale, regele a hotărît următoarele: mai întîi să se înalţe o capelă cu hramul preafericitului sfînt Gheorghe, într-un castel ce se numeşte Windsor, în frumosul tîrg cu acelaşi nume, care capelă să fie făcută ca o absidă de biserică din mănăstirile de călugări! Chiar la intrare, pe mîna dreaptă, să fie două jilţuri şi pe stînga altele două, iar de acolo înainte, de fiecare parte, cîte unsprezece jilţuri, adică cu toatele douăzeci şi şase, ca să şadă cite un cavaler pe fiecare. Sus pe spetează să aibă deasupra capului cîte o spadă frumos aurită şi băgată într-o teacă de damasc sau de purpură, cusută cu mărgăritare şi fir, sau cu ce i-o plăcea fiecăruia, ca să fie cît mai bogată; iar lîngă spadă să aibă cîte un coif ca acelea cu care se luptă la turniruri, fie din oţel frumos făurit, fie din lemn aurit, iar pe coifuri să-şi pună ce deviză vor dori; pe spătarul jilţului să fie prinsă o foaie de aur sau de argint zugrăvit pe ea herbul cavalerului.(...)
Regele a ales douăzeci şi cinci de cavaleri, iar cu dînsul au fost douăzeci şi şase, el jurînd cel dintîi că va păzi toate legile ordinului şi nimeni afară de cei douăzeci şi cinci nu va mai putea fi primit în frăţia lor. Tirante a fost ales primul dintre toţi, ca fiind cel mai bun cavalier. (...) Pentru fiecare cavaler ce urma să fie primit în frătie se îndeplinea următoarea rînduială: se înmîna unui episcop un hrisov închis şi pecetluit, cu legile scrise ale ordinului, iar el îl ducea celui ales, căruia i se trimitea un veşmînt tivit cu panglică de jartieră, căptuşit cu samuri, şi o mantie lungă pînă la glezne, din damasc siniliu, căptuşită cu hermină şi avînd un găitan de mătase albă cu care să şi-o lege la gît, iar poalele mantiei le puteau purta aruncate peste umăr, aşa încît să se vadă veşmîntul de dedesubt. Gluga era căptuşită cu hermină şi tivită cu o panglică încheiată la capăt cu o cataramă, întocmai ca acelea cu care multe femei de neam îşi prind ciorapul mai jos de genunchi; iar pe panglică erau scrise cuvintele: honni soit qui mal y pense. Toţi cavalerii erau ţinuţi să oricînd şi oriunde aceste veşminte. (...)
Iar episcopul sau prelatul acela este solul frăţiei, nu al regelui, şi trebuie să-l ducă pe cavaler într-o biserică, pecît se poate una cu hramul sfîntului Gheorghe; acolo îi cere să jure cu mîna pe altar şi-i spune următoarele:

Traducido por Oana Busuioceanu
Joanot Martorell, Tirante el blanco . Bucarest: Minerva, 1978.
Tirant lo Blanch. Portada de la traducció espanyola. Valladolid, 1511
Buscador de autores
A-B-C-D - E-F-G - H - I
J - K - L - M - N - O - P - Q - R
S-T-U-V-W-X-Y-Z
Traducciones de la literatura catalana
Pueden consultar más páginas sobre la literatura catalana en traducción en:
Clásicos medievales
Con el soporte de: