Facebook Twitter

Oglinda spartă

Mercè Rodoreda

Ochii catifelaţi şi râsul ei molipsitor l-au topit. N-avea să uite niciodată apariţia Teresei, cu taiorul de moar culoarea alunei, un trandafir roz în piept şi un mantou din blană de jder până-n pământ, îngheţată, bodogănind vremea.
Nu şi-au spus mai mult de câteva vorbe, dar, la plecare, ea îi întinse mâna râzând, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. A revăzut-o de Bobotează, tot la fratele lui Quim. Rafael îi spusese că i-a invitat la prânz pe-amândoi, împreună cu câţiva prieteni, fiindcă şi ea şi el nu-şi prea găseau rostul: ea văduvă de un an şi ceva, el fără nici o rudă la Barcelona. La cafea, când bărbaţii au rămas singuri, Valldaura întrebă din ce ramură a familiei Goday se trage Teresa. „Nu ştiu prea bine – îi răspunse Rafael evaziv – dar, ca văduvă a lui Nicolau Rovira, are multe relaţii şi toate uşile îi sunt deschise”. Teresa şi Eulàlia, soţia lui Rafael, erau prietene bune şi ieşeau uneori să se plimbe prin magazine. La o săptămână după prânzul acela, Valldaura, care se plimba singur pe Passeig de Gràcia, le văzu coborând din trăsură la intrarea în strada Casp. Teresa avea o pălărie cu pene de pasărea paradisului. „Ce pene frumoase”, îi spuse Valldaura venind la ea. „Râzi de mine?” Teresa era spectaculoasă şi toţi bărbaţii întorceau capul după ea. Ea-l luă de braţ, dar se răsgândi: aşa-ceva la Barcelona nu se făcea. Făcură câţiva paşi împreună şi, înainte de despărţire, le spuse că n-or să se revadă curând, primise o scrisoare de la Paris şi până la sfârşitul săptămânii trebuie să plece.
Peste două zile, Valldaura se duse la Culleretes. Îşi făcuse obiceiul ca în ziua dinaintea plecării, când bagajele erau deja făcute, să meargă acolo să mănânce frişcă. Aşa îşi lua el rămas-bun de la Barcelona. Când era mai absent, auzi vocea Teresei: „Aş putea să m-aşez la masa dumitale?” Chelnerul se prezentă imediat. „Ca de obicei, doamna Rovira?” Teresa răspunse râzând: „Da, Joan, frişcă şi prăjitură”. Şi, aranjându-şi pe scaun mănuşile şi geanta, zise către Valldaura, care nu-şi revenise încă din surpriză. „Precum vezi, am acelaşi obicei ca dumneata.” Au vorbit despre vreme, despre familia Bergadà, despre Joaquim, pe care Teresa nu-l cunoştea. Apoi, câteva clipe, nu ştiură ce să-şi mai spună. Teresa oftă: „Ce frumos trebuie să fie să călătoreşti…” El îi răspunse că s-a săturat să tot cutriere lumea, mereu singur, că totdeauna se temuse să se însoare c-o străină. „Uneori iese bine, dar n-am avut niciodată dorinţa să-ncerc.” Brusc îşi aminti de Bàrbara şi se făcu roşu ca racul. Teresa mesteca-n frişcă cu linguriţa şi, aruncându-i o privire fals inocentă, îşi zise: „Cine ştie ce isprăvi o fi făcut pe unde-a umblat!” Aproape nu-şi mai vorbiră. Când se ridicară, Valldaura îşi luă rămas bun cu părere de rău. Era pierdut.
A doua zi, înainte să iasă din hotel cu valiza, dădu dispoziţie ca zilnic să-i fie duse Teresei flori. „Violete; cât timp or să fie.” Idila de la Viena părea să reînceapă. Ceva mai pământeană. Lăsă o cutie plină de cărţi de vizită. Pe toate scrisese: „Cu devotament.”

Mercè Rodoreda, Oglinda spartă. Bucureşti: Editura Meronia, 2000, pp.24-25. - Traducció de Mirall trencat, Barcelona: Club Editor, 1974, pp.73-75.

Traducido por Jana Balacciu Matei
Jana Matei
Comentarios sobre traducciones
El perquè d’una col·lecció
por Jana Balacciu Matei
Fragments
Mirall trencat - Mercè Rodoreda
Plaça del Diamant - Mercè Rodoreda
Bibliografia
Buscador de traductores
A-B-C-D - E-F-G - H - I
J - K - L - M - N - O - P - Q - R
S-T-U-V-W-X-Y-Z
Con el soporte de: