Facebook Twitter

Fericirea

Lluís-Anton Baulenas
2. (...)

Realitatea era că în jurul ei nu era decât moloz. Şi-atunci şi-a imaginat că până şi ruinele caselor se-alăturau oamenilor în funcţie de condiţiile-n care se aflau. Erau munţi de dărâmături ale unor mici palate, leagăne ale unor vechi familii, care văzuseră născându-se, crescând şi murind oameni iluştri, personalităţi ale Barcelonei. Pietrele acestor case parcă cereau dreptate. Erau pietre frumos tăiate, albe, nobile şi prea puţin resemnate cu noua lor soartă. După atâtea secole, cine-ar fi crezut...

Majoritatea, însă, erau ruine de case populare. Se vedea pentru că, spre deosebire de casele mai nobile, prima lovitură de târnăcop aproape că le făcea praf, după spectacolul care era mereu același. Nonnita îl văzuse cu ochii ei; venea o brigadă de demolare şi descoperea, tocmai când se pregăteau să dea jos clădirea, că încă mai era o familie înăuntru! Îi somau să iasă, că nu era de glumă. Dar cei în cauză refuzau, pentru că n-aveau unde să se ducă. Venea poliţia municipală şi-i dădea afară cu de-a sila. Şi-n final expulzaţii rămâneau acolo, uitându-se cum târnăcoapele intrau în acţiune, fără să ştie ce să facă, lângă un maldăr de valize, boccele, coşuri şi chiar şi saltele.

Aşa mergea treaba.

Se demola tot, pentru că ziceau că Barcelona trebuie să devină Parisul Mediteranei.

Devastarea aceea i se părea Nonnitei un fel de fabrică de morţi. În prima zi fusese cât pe ce să cadă într-o săpătură de temelie imensă. A alunecat şi-a avut mare noroc că s-a putut agăţa de o trăsură oprită acolo. Când i-a trecut sperietura şi s-a uitat în jur, a văzut atâtea gropi că i s-a părut că era într-un cimitir.

Se făcuse târziu şi nu era nimeni pe drum. Şi la fiecare pas al fetei, părea că-n jurul ei scânteiau luminiţele sufletelor moarte.

A traversat piaţa Àngel şi-a luat-o pe strada Tapineria, cufundată în somn, dar încă plină de ecourile activităţii diurne. În timpul zilei era un furnicar de viaţă şi de prăvălioare. Peste puţin timp n-o să mai rămână nimic. Strada se lărgea un pic în dreptul unui magazin de pietre funerare. S-a uitat în vitrină: micii gemeni orfani ai casei Tarrida nu mai erau. În ultima vreme îi vedea aşteptând-o acolo neglijenţi, defuncţi şi sobri. Cu trecerea anilor îi uitase, uitase chiar şi cum arătau.

Casa ei era la doi paşi, pe Riera de Sant Joan. Locuia la ultimul etaj şi-i plăcea scara, pentru că urca în spirală în jurul unei curţi cu un puţ în mijloc. Sus de tot era un scripete şi, de-a lungul timpului, oamenii urcaseră apa prin casa scării. Casa avea o dată aproximativă de demolare: între şase şi zece luni. Poate chiar mai devreme, pentru că lucrările aşa-numitei Reforme mergeau mult mai repede decât se prevăzuse.

Vântul făcea să pâlpâie flacăra tristă a unuia din felinarele de pe stradă. L-a întâlnit pe paznic la câţiva paşi de poarta casei ei. Cu uniforma şi favoriţii mari, acum demodaţi, părea un general, şi, ori de câte ori se întâlnea cu Nonnita, se grăbea s-o însoţească. Noaptea, nu era deloc plăcut pentru o femeie, fie ea şi o femeie dintr-o bucată ca Nonnita, să străbată de una singură porțiunea aceea de drum. Cartierul, plin de gropi şi de dărâmături, avea zone izolate şi cât se poate de neprimitoare care, odată cu căderea serii, deveneau de-a dreptul periculoase. Oameni săraci şi fără adăpost, expulzaţi din clădiri demolate, familii întregi, supravieţuiau printre ruine în barăci improvizate, în condiţii infecte. Paznicul o însoţea până la poartă, i-o deschidea şi stăteau un pic de vorbă. Şi, dacă avea, îi oferea un chibrit din acelea mari, de ceară, aprins, ca să poată urca scara fără să se împiedice. Şi el urma să-şi piardă slujba. Dacă n-o să mai fie stradă, nu mai era nevoie nici de paznic s-o păzească, nici de maldărul acela de chei care deschidea toate porţile din cartier.

A urcat scările. Nu mai era nimeni în clădire. În ultimele două luni plecaseră şi ultimele două familii. Era-ntr-o stare atât de proastă că ameninţa să se dărâme, iar ameninţarea asta provoca mai multă îngrijorare decât aceeaşi ameninţare venită din partea guvernului municipal. Când or să sosească târnăcoapele Reformei, casa va fi căzut probabil de la sine. Nonnita era cea din urmă locuitoare.

Se simţea bine în apartamentul acela. Camera principală, destul de mare, era un vechi atelier dezafectat, cu o sobă de fontă în mijloc cu care se-ncălzea şi pe care-şi făcea şi de mâncare. Mai erau astfel de apartamente-atelier în zonă, locuite de artişti şi de pictori. Erau ateliere cu vedere la turlele şi clopotniţa catedralei, înconjurate de acoperişuri cu cuiburi de porumbei. Avea şi o cameră pentru Tomàs Capdebrau. Cu o măsuţă de noapte scorojită care provenea dintr-unul din apartamentele goale de mai jos, o oală de noapte şi o saltea cu o umplutură care, în sine, îi spunea povestea vieţii: ştiuleţi de porumb, paie, lână, păr de cal şi pene. Problema era că prietenul ei nu petrecea noaptea acolo prea des, pentru că-i era frică să nu se surpe clădirea în timp ce el dormea şi să nu-l strivească între dărâmături. Când nu voia să vină să doarmă la ea acasă şi nu rămânea nici la teatru cu animalele, Tomàs se ducea la adăpostul municipal pentru bărbaţi din strada Cid.

Nonnita Serrallac, dimpotrivă, se temea de puţine lucruri. Odată ajunsă-n apartament, i-a revenit senzaţia că tot cartierul era un imens cimitir. Afară domnea o linişte totală.

S-a vârât în pat, a suflat în flacăra lămpii cu petrol şi şi-a tras pătura pe ea.

Era atât de obosită, încât avea impresia că niciodată n-o să se poată odihni destul.

Fericirea. Barcelona, 1909, trad. în limba română: Maria-Sabina Draga Alexandru, București: Meteor Publishing, 2014, pp. 21-23
Traduït per Maria-Sabina Draga Alexandru
Sabina Draga, 2007. Foto: Dan Alexandru
Comentaris sobre traduccions
Traduir el Mecanoscrit de Pedrolo al romanès
per Maria-Sabina Draga Alexandru
Fragments
Firul de argint - Lluís-Anton Baulenas
La felicitat - Lluís-Anton Baulenas
Bibliografia
Cercador de traductors
A-B-C-D - E-F-G - H - I
J - K - L - M - N - O - P - Q - R
S-T-U-V-W-X-Y-Z
Amb el suport de: